Inceputurile sfintei aşezări se pierd în timp, existând dovezi că încă de la începuturile secolului XIV, pe valea pârâului Voroneţ se nevoiau sihaştri, dar abia după retragerea aici a Sfântului Daniil Sihastru, viaţa duhovnicească a locului cunoaşte o mare înflorire.
Mănăstirea este ctitorită de Ştefan cel Mare în 1488, an din care datează altarul, naosul şi pronaosul; ulterior, în 1547, Mitropolitul Grigorie Roşca adaugă tinda şi se îngrijeşte de pictura exterioară. Arhitectura bisericii, armonioasă îmbinare a stilurilor bizantin şi gotic face din Voroneţ o reprezentantă de frunte a stilului moldovenesc.
Dar ceea ce face cu adevărat unic acest sfânt lăcaş, ducându-i faima peste mări şi ţări şi atrăgând vizitatori din toată lumea, este pictura exterioară, cu nemaiîntâlnitele sale fresce.     
Fondul întregii picturi exterioare, legendarul ei albastru al cărui secret pare a fi pierit odată cu necunoscuţii săi creatori, este unic în lume.
În naos şi în sfântul altar o parte din pictură se păstrează din secolul al XV-lea; tabloul votiv din naos îl înfăţişează pe Sfântul Voievod Ştefan cel Mare.
Scena “Judecăţii de Apoi”, pictată  în  1547 pe faţada vestică i-a adus mănăstirii denumirea de “Capelă Sixtină a Orientului”. Foarte sugestive sunt scenele ce reprezintă viaţa Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, ca şi Sfântul Gheorghe. In biserică se află şi mormintele Sfântului Daniil Sihastru şi a Mitropo-litului Grigorie Roşca.
Înalta măiestrie a exprimării iconografice face din Mănăstirea Voroneţ unul dintre cele mai importante monumente de artă românească, capodoperă a credinţei şi imn de slavă închinat în veac lui Dumnezeu.